Mă cunoști, tu, suflet veșnic, ce-mi șopti
La prima suflare, dorul ce-l simții?
M-ai cunoscut tu, inimă-n pereche,
Sau doar un crâmpei, în lunga-mi cale veche?
Din zori de zi, o tânjesc cu-ardor,
Strigând spre ea, un prunc fără-apărător.
Dar azi, un văl subtil o-nvăluiește,
Să nu deranjez lumea ce mă privește.


Am căutat-o-n frânturi, cioburi ascuțite,
Credeam c-atât e, doar bucăți tăiate.
M-am mințit, că-i tot, o parte rece,
O lentilă palidă, ce totul îl întunecă și trece.
Am văzut prin ea și Cerul infinit,
Pe El, Creatorul, doar umbre-am oglindit.
Am auzit de armonia-n mii de nuanțe,
De purpuriu, smarald, aur, ce dansează-n zvâcnete.
I-am oferit crini și trandafiri cu-n dor,
Dar ochii mei vedeau doar gri, un trist decor.


O, câtă splendoare când m-a-nvățat să dăruiesc,
Să gust din floare chiar în timp ce o ofer!
Un act de iubire, o lecție măiastră,
Când, prunc din nou, am simțit iubirea vastă.
Cât de vulnerabili suntem în fața ei,
A acestei forțe ce frânge lanțuri grei!
Ce este iubirea? Un „te iubesc dacă... ” fragil,
Sau rădăcina pură, fără argument, agil?


Ce sens mai au acele condiții de șoapte,
Ce-ngustează iubirea în nesfârșite noapte?
O, suflet al meu, n-ai gustat încă bunătatea,
De-a iubi pe-altul pur și simplu, fără plată!
Putem găsi scuze, justificări la nesfârșit,
Dar cu ce ne ajută-n drumul infinit?
Tu ce alegi să faci? Să te stagnezi,
Căutând motive, sau să te elevezi?
Să treci la un alt nivel, cu-o țintă clară,
Și un algoritm ce duce spre comoară.


Și-atunci, când vălul lumii se va stinge,
Și umbra despărțirii se va-ntinde,
Voi ști că Iubirea Sa, cea necuprinsă,
De la-ntâia suflare mi-a fost promisă.
Dincolo de timp, de „dacă” și de „când”,
E ea, cea rădăcină, eternă, triumfând.
Pământul las în urmă, o lecție-nvățată,
Că Iubirea Sa, e cea mai înaltă poartă.